Corneliu Coposu şi vorbele sale... (IV)

Vartan Arachelian: Cine a participat din partidul dv. în guvernul Petru Groza?

Corneliu Coposu: Emil Haţieganu, pe care l-au acceptat. Trebuie să ştiţi că partidul nostru hotărîse, după armistiţiul de la Moscova, să participe în guvern Mihalache, dar a fost refuzat. Am mai oferit alte cîteva nume care au fost refuzate şi ele. 

Vartan Arachelian: Care era cauza pentru care au fost refuzate aceste personalităţi?

Corneliu Coposu: Că nu prezintă suficiente garanţii de democraţie, de idei democratice. La Mihalache s-a spus că a fost voluntar împotriva ruşilor pe frontul de Răsărit. Atunci Maniu le-a arătat o listă şi le-a spus: "Asta este delegaţia noastră Permanentă. Alegeţi pe care vreţi, căci oricum este lipsită de interes această prezenţă".

Vartan Arachelian: Şi în guvernul de la 6 martie '45?

Corneliu Coposu: N-a mai intrat nimeni.

Vartan Arachelian: Numai Anton Alexandrescu ca dizident?

Corneliu Coposu: Anton Alexandrescu da, dar să nu încurcăm lucrurile. Guvernul de la 6 martie '45 a fost guvernul comunist al lui Petru Groza, garnisit cu participarea neo-liberalilor lui Tătărăscu şi a unui grup care se zicea al P.N.Ţ. - Anton Alexandrescu.

Vartan Arachelian: Dl. Vişoianu îmi spunea că a refuzat să participe la acest guvern; i s-a făcut propunerea de a fi ministru de externe, dar a refuzat.

Corneliu Coposu: Da, i s-a oferit, e adevărat, dar a refuzat.

Vartan Arachelian: Şi-a dat seama că e un guvern comunist?

Corneliu Coposu: Sigur. Intrarea în acest guvern, care s-a întîmplat un an mai tîrziu, în prezenţa delegaţilor marilor puteri, a fost acceptată pentru că a fost oferită după un soi de presiune ultimativă. Se ştia că nu se mai putea, pentru o perioadă de timp, realiza nimic concret în România şi că sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, în care era integrată România, este pentru multă vreme o chestiune acceptată de către occidentali; au făcut o politică foarte neloială, pe de o parte se dădeau asigurări de susţinere a intereselor româneşti în raporturile cu Uniunea Sovietică şi pe de altă parte ruşii erau lăsaţi să-şi facă de cap în toate domeniile, ceilalţi membri ai comisiei aliate de control mulţumindu-se numai să aprobe măsurile luate de ruşi. Sau dacă le excepţionau asta o făceau numai prin rapoarte confidenţiale, adresate guvernelor lor. Pentru respectarea adevărului, repet, misiunile aliate de control au încercat să susţină interesele româneşti; vă pomenisem de demisia în bloc a misiunilor occidentale, care bineînţeles că n-a avut loc, căci s-a revenit asupra acestei intenţii, în general, ei nu făceau decît să încurajeze partidele de opoziţie şi să-i asigure pe regele Mihai că este susţinut de ei; greva regală, de exemplu, a fost urmarea unor asigurări concrete din partea englezilor şi a americanilor că atitudinea regelui va fi susţinută de guvernele respective. Lucru care nu s-a întîmplat. De ce n-au putut s-o facă, răspunsul poate fi găsit prin prisma evenimentelor şi a posibilităţilor pe care le aveau atunci englezii şi americanii de a impune ruşilor punctul lor de vedere. Dar, în trecutul puţin mai îndepărtat, în chestiunea cu Siria, în chestiunea cu Iranul, ori de cîte ori englezii şi americanii au manifestat un "non possumus" categoric, ruşii au cedat. Nu ştiu care a fost factorul care a determinat temerea englezilor şi a americanilor că ruşii şi-ar lua răspunderea, în ipoteza unor opoziţii făcute de ei împotriva revendicărilor sovietice, şi ar rupe alianţa. De altfel aceste revendicări sovietice s-au manifestat şi în ce priveşte partajarea Germaniei, în ce priveşte aurul descoperit în tezaurele nemţeşti, aur care nu aparţinea Germaniei, ci ţărilor care au fost jefuite de rezervele valutare. S-a dat cîştig de cauză ruşilor, cu toate încercările disperate ale englezilor şi ale americanilor. Pentru aurul descoperit, pentru anumite avantaje de ordin stric material, aliaţii occidentali au fost mai energici decît în privinţa prezervării libertăţii popoarelor din Europa Răsăriteană. Revin, deci, cînd a venit Vişoianu la noi în ziua de 6 martie '45 şi ne-a comunicat soluţia la care s-a ajuns, Maniu m-a trimis la rege, cu un mesaj verbal de compasiune şi de fidelitate, de susţinere şi de asigurări că vom ieşi din impas. Cu acest prilej am văzut crăpătura din zidul de deasupra uşii pe care a provocat-o ieşirea brutală a lui Vîşinski, cînd a plecat furios de la rege.

Vartan Arachelian: Dar cu Groza aţi avut vreodată prilejul ca să discutaţi momentul 6 martie 1945?

Corneliu Coposu: Da, am vorbit cu Groza ulterior.

Vartan Arachelian: El era conştient de răspunderea pe care şi-a asumat-o faţă de istoria României, preluînd acest guvern?

Corneliu Coposu: El a fost surprins de această măsură. Adică nu se aştepta, deşi avusese conciliabule anterioare şi cu comuniştii şi cu ruşii, dar momentul în sine l-a luat prin surprindere, ca şi momentul 30 decembrie. Fiindcă decizia a venit de la Kremlin şi nu a fost elaborată în interiorul ţării, în momentul cînd s-a primit dispoziţia, atît la abdicarea regelui, mai tîrziu, în '47, cît şi în momentul cînd a fost propulsat primul guvern comunist, ordinele au pornit de la Kremlin, iar ei au fost nişte obedienţi executanţi ai unei dispoziţii care nu răsărise din imaginaţia sau obiectivele lor. Actul de la 6 martie a fost oarecum pregătit. Adică pregătirile au durat din momentul în care Rădescu s-a refugiat la ambasada britanică. Atunci au început între ei combinaţiile şi bineînţeles dorinţa de a-şi asigura succesiunea guvernării.

Vartan Arachelian: Acesta este un episod mai puţin cunoscut cu refugiul lui Rădescu la ambasada britanică.

Corneliu Coposu: Rădescu a făcut aceasta după ce a fost atacat. S-a tras în geamul lui, unde se ştia că lucrează. Se pare că cel care a tras cu mitraliera a fost chiar Vasile Luca, dintr-o maşină care a trecut în trombă prin faţa preşedinţiei şi a descărcat un încărcător în geamul biroului lui Rădescu, birou care se afla în clădirea unde acum e Senatul şi a fost Comitetul Central al P.C.R. Desigur că atunci au fost scoşi în stradă oameni, s-au făcut manifestări împotriva lui Rădescu şi Rădescu, care nu mai era protejat de guvernele occidentale, n-a avut altă soluţie, s-a refugiat la ambasada britanică. După un timp a plecat, cu ajutorul britanic şi a putut să ajungă în Occident. Timpul acesta, dintre căderea lui Rădescu şi constituirea guvernului, a fost cheltuit în conciliabule şi în oferte de colaborare. Desigur că pentru ei ar fi fost un mare succes dacă puteau îngloba în acest guvern şi elemente din Partidul Naţional Ţărănesc şi din Partidul Naţional Liberal, în afară de elementele din grupările fantomă ale acestor partide. Groza, care se pretindea a fi un excelent mediator, a încercat prin vizite repetate să coopteze pe cineva, dar n-a reuşit. Tentativa lor de a-l îngloba pe Lupu în combinaţie a eşuat şi ea. Bineînţeles că ar fi fost acceptat cu braţele deschise de Vîşinski în compoziţia guvernului comunist, dar a fost un vot unanim împotriva lui şi atunci a plecat furios şi a rupt cu partidul, adică a plecat din partid, chiar în preajma constituirii guvernului; cred că a fost în 4 sau în 5 martie. Desigur că la ora aceea lumea era conştientă de faptul că Lupu este iresponsabil; ajunsese într-un grad de oboseală vecină cu decrepitudinea şi prezenţa lui în guvern nu i-ar fi incomodat pe comunişti.

Vartan Arachelian: Pentru ca să încheiem acest capitol de istorie, care este extrem de interesant, ar trebui să mai facem două precizări, în primul rînd dacă Maniu s-a coborît să discute cu Groza condiţiile acestui guvern.

Corneliu Coposu: Niciodată. A refuzat orice contact cu Groza. Groza a încercat să discute. Maniu a refuzat categoric să stea de vorbă cu el. Atunci Groza a în cercat pe căi ocolite să convingă pe anumiţi fruntaşi ai partidului. După ce a înregistrat eliminarea din combinaţie a lui Lupu, a făcut apel la Gică Măcărăscu, pe care îl considera element mai de stînga, apoi la Aurel Leucuţia, la Aurel Dobrescu, chiar şi la mine. A fost refuzat de toţi. Cred că a făcut încercări şi la liberali dar nu am date precise, deoarece toate acestea se făceau în culise, bineînţeles fără publicitate.

Vartan Arachelian: Cum era primul guvern comunist, care a făcut jurămîntul de credinţă în faţa regelui? Mi se pare că este interesant de evocat felul în care s-a desfăşurat jurămîntul. Pînă atunci cum îşi făcea un guvern jurămîntul?

Corneliu Coposu: Jurămîntul se făcea individual în faţa parohului palatului, care venea cu crucea, cu Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii şi care, după un text constituţional, pe care îl citea fiecare, se săruta crucea şi Evanghelia şi se mergea la rege ca să primească felicitările. Cînd a depus jurămîntul guvernul Groza, întîmplarea a făcut să fiu prezent acolo, datorită unui rol oarecare pe care îl avusesem în guvernele precedente. Pătrăşcanu a invocat în faţa mareşalului Curţii regale, care era Negel, reticenţa unor miniştri de a depune jurămîntul după formula consacrată, deoarece erau liberi cugetători. Deci, aceştia, fiind contra obscurantismului, nu le venea la îndemînă să jure pe Evanghelie şi pe Cruce în faţa poporului. Atuncea, foarte simplu, regele le-a oferit posibilitatea de a jura, cei care sînt liberi cugetători, după o altă formulă, invitîndu-l pe Pătrăşcanu să redacteze una ad-hoc. Ea a fost redactată, era un jurămînt pe onoare şi conştiinţă şi după ce miniştrii, care nu erau liberi cugetători, au depus jurămîntul îndătinat, în frunte cu Groza de altfel, la invitaţia şefului de protocol, miniştrii liberi cugetători au făcut un grup aparte şi ,după ce a plecat preotul cu Evanghelia, s-au prezentat să citească formula nouă de jurămînt, redactată de Pătrăşcanu. Printre cei care s-au pomenit între liberi cugetători s-a aflat şi Romulus Zăroni, care era un ţăran cumsecade şi credincios. 

Vartan Arachelian: Avea şi umor oare? - fiindcă s-au pus multe glume pe seama lui.

Corneliu Coposu: Da, era un tip deştept. Foarte inteligent, o inteligenţă nativă şi nu lipsit de o bază de cultură. Am rămas mirat, cînd am găsit în biblioteca lui lucrări de Proust. în germană. Zăroni, cînd i-a venit rîndul, a depus jurămîntul liber cugetătorilor şi apoi, îndreptîndu-se spre rege, care-l aştepta să-l felicite, şi-a făcut o cruce largă, exclamînd: "Doamne ajută dreptăţii!", lucru care a produs rumoare între cei prezenţi.

Vartan Arachelian: Probabil că ar fi greu să înaintăm pe un teren al supoziţiilor şi, deci, nu vom şti niciodată, doar dacă nu există vreun jurnal pe care noi nu-l cunoaştem, dacă el, Groza, a regretat ce a făcut la 6 martie '45. Înmormîntarea lui însă s-a făcut după datina creştinească. O slujbă radiodifuzată. Eraţi în închisoare sau liber atunci?

Corneliu Coposu: Eram în închisoare, habar n-am avut de treaba aceasta. Curiozitatea este următoarea: la ora aceea eram într-un regim extrem de sever, într-o închisoare de exterminare la Rîmnicu-Sărat. Nu-mi dădeam seama de nimic, pierdusem complet socoteala lunilor, nu ştiam dacă mă aflu în ianuarie sau în februarie. Era foarte greu să detectez trecerea timpului, Pentru că aveam celula în întuneric, cu obloane pe dinafară. Celula era luminată de un bec de 15 W, deci era un semiîntuneric în celulă, de criptă, nu aveai nici o posibilitate de informare. Eram rupt complet de evenimentele care se întîmplau, însă, într-o zi oarecare, au bătut clopotele, au sunat sirenele, am avut intuiţia că a murit cineva. Nu puteam să-mi dau seama cine anume. Ştiam un singur lucru, că încă sînt comuniştii la putere. De această realitate ne dădeam seama după duritatea măsurilor luate contra noastră, pentru că regimul sever de închisoare era practic un regim de exterminare. Ni se dădea o cantitate infimă şi incompletă de alimentaţie, monocoloră, arpacaş, care nu cred că depăşea 4-500 calorii/zi. Lipsiţi complet de măsuri de confort igienic, lipsiţi şi de condiţii elementare de curăţenie, de posibilitatea de a te spăla. Cu plimbările suspendate, fără pîine. Nu e de mirare că am supravieţuit foarte puţini la acest regim, prin care, probabil, stăpînirea comunistă a urmărit să ne omoare cu încetinitorul fără să-şi asume riscul de a ne împuşca. De aceea s-au prăpădit aproape toţi aceia care au fost supuşi un timp mai îndelungat acestui regim. Sigur că nu aveam posibilităţi să luăm cunoştinţă de ceea ce se întîmplă afară. Exista, cum v-am spus, o singură certitudine, că încă persistă comuniştii la putere.

Vartan Arachelian: Deci n-aţi aflat cînd a murit Petru Groza?

Corneliu Coposu: N-am aflat nimic. N-aveam nici o ştire de ani de zile din partea familiei, nu avearn dreptul la corespondenţă etc. etc.

(va urma)