Satul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, judeţul Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai frumoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul sec.X şi la începutul secolului următor voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a judeţului Solnocul de Mijloc, s-a aflat, pe tot parcursul evului mediu, sub autoritatea principilor Ardealului.
Prima atestare documentară a satului Chelinţa este din anul 1423 sub denumirea ,,Villa Olacallis Gelenczemezeo"; asezarea aparţinea la acea vreme, familiei Kusaly Iacsy Gheorghe, din cetatea Chioarului. Evoluţia toponimică pentru secolele următoare este tot de factură maghiară:1462 Kelenchew; 1505 Kelenche; 1540 Kelenchye; 1553 Kelenchee; 1569 Kelentze (forma preluată fonetic în numele actual, din limba maghiară); urmează apoi formele românesti:1733 Telincza şi, mai apoi, Tyelincza. Cert este că, atât pe timpul dominaţiei habsburgice asupra Transilvaniei, cât şi a dominaţiei austro-ungare, localitatea s-a numit Kelencze. Locuitorii săi, tot timpul majoritatea români, au numit-o T(y)elinta.
Componenta etnica de factură românească a aşezării reiese şi din denumirile date variatelor forme de relief a dealurilor, a văilor şi a ,,câmpurilor"(pământul arabil, situat in diferite părâi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială.
Dealurile se numesc: Dealul Glodului; Dealul Purcaretului; Turmătar; Priznel; Dealul Morii; Dealul Mare; Ciungi; Dealul Îngust; Dealul Viilor; La Prisaca; toate exprimă realităţi topo-geografice specifice graiului şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii-calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viilor- acoperit cu vii aproape în totalitate). Legat de ultimul dintre ele, începând cu secolul al XVIII-lea, vinul de la Chelinţa era la mare căutare în capitala imperială, Viena.
Pârâurile, denumite de către localnici, vai, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea, nume sugestive: Valea Hotarului; Valea Glodului; Valea Poieniţei; Valea Lespezoaia; Valea Purcaretului; Valea Morii; Valea Dealului Mare; Valea Îngustului; Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor, sunt legate de acelea al dealurilor, dovada imediată vecinătate a acestora.
Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Rituri; Caraşeu; Arini; Câmpul de Sus; Sub Vii; La Bălţi; La Gloduri; Pitioaia; Branişte; Şesuri; Furnicar; Răchiţi; Sighileţi; toate exprimă particulărităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială.
Inainte ca oamenii sa înceapă să-şi sape propriile fântâni, existau aşa-numitele fântâni obşteşti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului; La Ciurgău; Fântâna Pintii; ultima poartă denumirea vestitului haiduc maramureşean Pintea Viteazul, care, dupa ce s-a retras din Muntii Gutâiului, s-ar fi aciuat prin aceasta zonă. Este situată la o altitudine de 670 m şi la o distanţă de aproximativ 5 km de sat, în pădure.
Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform ,,Istoricului comunei Ulmeni", publicat în ,,Arhivele Statului" Baia Mare, preluat după Petri Mor (Monografia judeţului Sălaj), satul a fost aşezat la început în locul numit ,,La Arini". Era un spaţiu teritorial de aproximativ 1 km lungime, între locurile numite Cărăşeu şi Capul Satului. Valea Purcăretului, care la acea vreme trecea prin mijlocul satului, neavând o albie regularizată, inundând periodic satul. Fiind într-o zonă mai joasă, era amenintat şi de râul Someş, care frecvent îşi schimba albia. Aceasta locaţie a fost schimbată în cursul sec. al XVII-lea, fie datorită revărsărilor Someşului, fie datorită creşterii numărului populaţiei, neîncăpătoare pe vechea vatră a satului.
In a II-a jumătate a secolului al XVII-lea, vatra satului era localizată în zona ,,Sub Vii" şi ,,Pe Deal"(au avut loc mari defrişări de terenuri, acoperite înainte cu păduri). Zona fiind mai ridicată, oamenii erau mult mai protejaţi în caz de inundaţii; în situatii extreme, exista posibilitatea ca în timp foarte scurt, să se retragă pe înălţimile din apropiere.
Ultima poziţionare a localitătii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Cărăşeu şi Valea Hotarului (aprox. 4 km), satul fiind mai mult dispus pe lungime, fără a avea prea multe uliţe secundare. Strămutarea unei părţi a populaţiei în zona numită ,,Pe Deal", este consecinţa deselor revărsări ale râului Someş, al cărui curs nu se află la mai mult de 500 m de sat.
Chelinţa are o situare paralelă cursului Someşului. In timpul migraţiei populaţiilor migratoare, drumurile erau deseori călcate de acestea, atacând şi prădând populaţia băştinaşă. Astfel, locuitorii au început să defrişeze pădurile existente pe actualul loc al satului, depărtându-se astfel de zona expusă a Someşului; astfel, se puteau adăposti mai uşor de duşmani, fiind protejaţi şi de inundaţii. In pădurile din imediata apropiere, au săpat gropi care le serveau drept ascunzători şi depozite pentru cereale.
Râul Someş în repetate rânduri şi-a schimbat albia în detrimentul hotarului localităţii. Se spune că acesta ar fi ajuns până la marginea satului Arduzel; unde ar fi existat o moară de apă ce a aparţinut unor nobili din Chelinţa (actualmente satul Arduzel se află la o distanţă de cca. 1,5 km de cursul râului Someş).
Configuraţia etnică a populaţiei s-a schimbat; dacă la început, marea majoritate era formatî din români, astîzi, etnicii români sunt paritari cu cei de etnie rromă (primii rromi au fost colonizati aici abia pe la 1895, pe moşia lui Merlaş Vasile, un arendaş local).
Din punct de vedere confesional, astăzi populaţia este de rit ortodox (cu exceptia a doua familii ce aparţin unui cult neoprotestant); de menţionat că, până în anul 1948 când Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, locuitorii erau de religie greco-catolică (majoritatea populaţiei Ţării Chioarului rămânând totuşi în religia ortodoxă).
Repere bibliografice:
1. Matei Ulmeanul, Pagini memoriale, Volumul I, Editura Solstiţiu, Satu Mare, 2000
2. Arhivele Statului Baia Mare, fondul Consiliului Popular Ulmeni, Istoricul comunei Ulmeni
3. Petri Mor, Monografia judeţului Salaj, Volumul I-IV, 1901-1904
4. Petru Cotet, Depresiunea Baia Mare în probleme de geografie, Volumul V, 1957
Autori
prof. istorie, Mircea Botiş / pr. stavrofor, Radu Botiş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu