Evreii din România nu sunt evrei autentici

Extras din lucrarea "Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii" scrisă de Cornel-Dan Niculae

De unde ne vin Evreii!?

O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la închipuita lor existenţă milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei de către imperiul roman cu populaţie evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Teşu Solomovici în lucrarea "România Iudaică", lucrare sub forma a două volume uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea că evreii au o existenţă naturală în România dinainte încă de naşterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.

Teoria ascendenţei evreieşti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al 19-lea şi prima jumătate a secolului 20, pentru ca să revină în forţă la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor şi fără nici o reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în şedinţa Academiei Române lucrarea "Istoria Evreilor în Ţările noastre", dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea "Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România" că: “Fără îndoială (o siguranţă hazardată, am spune noi – n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi naţiunea română… Ele formează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi din România”. Astfel de fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au dorit lucrări de “rigurozitate ştiinţifică” ce se publicau la momentele când evreii încercau să-şi consolideze poziţia socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului ştiinţific. “Provincia dunăreană Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonişti”, punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreieşti sunt “cel puţin tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română”, adică apărea chiar în vremea când evreii, năvălitori peste români, revendicau “împământenirea” de la tânărul stat român. 

Nicolae Iorga, după ce enumera toate documentele în care este menţionată prezenţa unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării "L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention" (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreiesc aşezat în părţile noastre”.

Evreii de azi, khazarii de ieri

Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile românilor a fost totuşi scris de adevăraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit şi “Regatul Evreiesc”, sau cele “Nouă Tărâmuri” ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, "Al treisprezecelea trib, Khazarii" (în 1987 la Roma, de către editura Nagard, anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului Iosif Constantin Drăgan). 

O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea din sălbaticii khazari (numiţi şi aşkenazi), băutorii de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism şi plăcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârşia khazară a evreimii de astăzi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirmă A. Koestler, prin cele două studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria – istorja unui regat evreieşti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că “Realităţile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală [cu principal debuşeu România - n.n.]. Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler adaugă: “Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob.”

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile Unite în 1947″. Îl înţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim că hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe şantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii să îşi primească patria înapoi”, adică pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o justificare a prezenţei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insistă cu justificări fabricate la întâmplare şi noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinţă [că ar fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor există de jure şi de facto [?]… împărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţine gene de origine khazară… e un lucru irelevant şi nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă”. Noi credem că dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existenţa modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice pretenţie (a la Teşu Solomovici) de ascendenţă a evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.

Actualii evrei, urmaşii unui popor sălbatic

“Paradoxul” descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau aşkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi de jaf.

Evreii khazari sau aşkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare sălbatice, “care beau sânge de om”. Privitor la semnificaţia denumirii de “khazar”, cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceştia.)

Cronica lui Priscus afirmă apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească “Regatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar.

Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: “Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Raşid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că “naţiunea evreiască” este singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

Apariţia vikingilor rhuşi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhuşii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhuşilor. Schema a funcţionat vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit “mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

Rhuşii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi “trufaş în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se creştineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuşilor săi, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie şefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), “Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau… Religia mozaică – spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism – implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi şi întâi naraţiunea istoriei unei naţiuni…, crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…” A. Koestler evită să spună direct adevărul: “pseudo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o reţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga omenire.

Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o menţiune de element evreiesc aşezat “în părţile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.

Refugiaţi în ţările româneşti, evreii au adus cel mai perfid mod de exploatare a ţărănimii, înşelând şi furând fără scrupule în orice împrejurare.

(va urma)