Războiul Israeliţilor cu românii (I)

Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii (partea I)

după cartea "Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii" scrisă de Cornel Dan Nicolae

Mitinguri anti-evreieşti în România

Două mari organizaţii evreieşti s-au implicat direct şi extrem de activ în obţinerea de drepturi pentru evreii ce invadaseră Principatele Unite (Ţările Româneşti), îndeosebi Moldova, mica ţară românească ce devenise “debuşeul etnic” al marilor puteri europene în privinţa evreilor. După ce reuşiseră să acapareze controlul economic în Moldova, evreii, fără a avea nici un drept natural, din simplii refugiaţi, solicitau acum “împământenirea”, adică statutul de români (sau cetăţenia), pentru a avea acces nestingherit de la pârghiile economice până la cele mai înalte funcţii administrative ale tânărului stat român. Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale a coincis cu momentul creării în secolul al 19-lea a statului român modern, acestea obstrucţionând pe orice cale realizarea dezideratelor naţionale româneşti.
Cele două organizaţii implicate erau Alianţa Israelită Universală şi Înaltul Ordin B’nai B’rith. Sediul central al Alianţei Israelite (de la înfiinţarea din 1860) se găsea la Paris, iar al B’nai B’rith la New York (de la înfiinţarea din 1843). De altfel, Alianţa Israelită a fost înfiinţată chiar de către B’nai B’rith.
Iată apelul lansat către întregul “popor israelit” de către cei doi fondatori ai Alianţei Israelite Universale, Cremieux şi Montefiore (mandataţi de B’nai B’rith), din care reiese ca Alianţa nu a fost decât o altă etapă a sionismului secular al evreilor:

“Alianţa noastră nu este nici europeană, nici asiatică, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturilor şi intereselor noastre, vom rămâne membri ai poporului ales. Naţionalitatea noastră este religia părinţilor noştri şi nu recunoaştem alta. Trăim în ţări străine şi nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ţări, întrucât interesele noastre morale şi materiale sunt în primejdie. Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o zi întreg pământul. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri, zdrobit în luptă, e aproape să îngenuncheze. Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre.”

Primul succes al Alianţei Israelite asupra românilor a fost răspunsul favorabil al domnitorului Al.I.Cuza, care în 1864 a declarat: “Guvernul va lua măsuri curente pentru emanciparea românilor de rit israelit”. Mai mult, Cuza concesionează evreilor dreptul de a înfiinţa Banca României, cu dreptul de a emite monedă românească.
Problema însă s-a acutizat cu ocazia publicării în presă a proiectului Constituţiei României din 1866. Opinia publică românească, deja îngrozită de faptele evreilor, s-a revoltat atunci când a citit Articolul 6 al proiectului acestei Constituţii, conform căruia “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. Moldovenii, cei mai năpăstuiţi români în faţa rapacităţii evreilor, au înaintat proteste Adunării Constituante, cerând să nu se dea drepturi politice evreilor şi să nu fie împământeniţi. O serie de manifestaţii anti-evreieşti s-au lăsat cu arestări, iar evreul francez Isaac Adolf Cremieux (preşedinte al Alianţei Israelite şi fost ministru în “guvernul provizoriu” de la 1848 din Franţa) se deplasează la Bucureşti şi are o consfătuire intimă cu deputaţii români în sediul Camerei, oferind României suma de 25 milioane franci în schimbul adoptării unei Constituţii favorabile încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele ţării.
Prezenţa israelitului Isaac Cremieux în Camera Parlamentului a scos însă populaţia Bucureştiului în stradă, înconjurând clădirea cu pricina şi ameninţând cu strigăte împotriva evreilor. Deşi la şedinţele din Adunarea Constituantă cei mai categorici deputaţi împotriva evreilor erau cei din Moldova, populaţia Bucureştiului a dovedit o solidaritate de excepţie cu aceştia pentru cauza naţională, mergând până acolo încât manifestaţia anti-israelită a culminat cu devastarea sinagogii din Bucureşti. S-ar putea spune că Ion Brătianu este cel care a pus capăt acestei situaţii, prin declaraţia: “Evreii au devenit o plagă socială pentru România şi, când naţiunea este ameninţată, se deşteaptă şi devine nu intolerantă, ci prevăzătoare!”.
Deputaţii români au votat în unanimitate Constituţia României la 30 iunie 1866 cu următorul text al Articolului 7 (fostul Articol 6 al proiectului Constituţiei): “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”. Având în vedere motivaţia religioasă a evreilor pentru stăpânirea lumii, renunţarea la ritul mozaic era imposibilă pentru aceştia, ceea ce a însemnat declanşarea unui război ocult al evreilor împotriva naţiunii române şi, după 13 ani de presiuni şi uneltiri, au reuşit revizuirea Constituţiei, dar nu exact cum voiseră. (va urma)