Retrocedări evreieşti şi sprijin electoral
Anul 1996 a fost în România an de campanie electorală pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Nu întâmplător, ambasador al S.U.A. la Bucureşti era afaceristul evreu Alfred Moses, iar Ion Iliescu dorea să fie încă o dată preşedinte al României. Prietenia preşedintelui Iliescu cu Alfred Moses trecuse proba de foc când, în vara lui 1996, cei doi aflându-se alături în sediu central al B’nai B’rith din S.U.A., Ion Iliescu a declarat public că rupe coaliţia de guvernare cu “partidele extremiste” (fiind catalogate astfel Partidul România Mare şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor).
Pe de altă parte, conaţionalii lui Moses au considerat că Ion Iliescu ar fi bun de preşedinte pentru România, căci demaraseră deja cu el ceva afaceri. Mai mult, puteau chiar să câştige un ban bun “ajutându-l”. În acest context s-au deplasat în România trei “mercenari electorali”, evreii americani Shumate, Dresner şi Gorton, care au fost plătiţi de guvernanţii români sub pretextul unui studiu de marketing prin ordine de plată executate de Banca Ion Ţiriac. Ziarul Ziua relata la 27 martie 1996 despre o primă tranşă de un milion de dolari, urmată de o alta de o jumătate de milion de dolari.
Cei trei “muşchetari” mercenari prezentau şi o bună carte de vizită. George Gorton pregătise şi campania electorală a lui Boris Elţîn, devenit apoi preşedinte al Federaţiei Ruse. La rândul lui, cunoscut strateg electoral în S.U.A., Joe Shumate era un renumit analist al campaniilor electorale, iar Richard Dresner era expert electoral în New York, pregătindu-i lui Bill Clinton mai multe campanii electorale (în 1970, Dresner a fost cel care l-a sprijinit pe Clinton să devină guvernator al statului Arkansas), de aceea era în foarte bune relaţii cu fostul consilier al preşedintelui S.U.A., Dick Morris. Se ştie că, deşi democrată, administraţia lui Bill Clinton a fost cea mai penetrată de elemente sioniste evreieşti şi de membri ai B’nai B’rith (de regulă, evreii americani sunt mai apropiaţi de Partidul Republican, în cadrul căruia au penetrat la funcţiile de conducere).
Mercenarii “americani” au fost angajaţi de partidul de guvernământ (P.D.S.R.), la decizia lui Viorel Hrebenciuc, în iulie 1996, arată Ziua. Contractul consultanţilor era programat să dureze până la data de 17 noiembrie 1996, urmând ca el să acopere şi turul doi de scrutin. Ei au locuit la Vila P50, fostă a lui Ceauşescu. De la bun început, americanii au dat importanţă campaniei din presă, în special celei de pe postul naţional de televiziune.
Cum era de aşteptat, opoziţia “democratică” de la acea dată, reprezentată îndeosebi de Convenţia Democratică, apărea în faţa opiniei publice occidentale ca anti-comunistă, în timp ce Ion Iliescu şi partidul său (P.D.S.R.) ca neo-comunişti, ceea ce a determinat mai multe agenţii neguvernamentale ale S.U.A. să sprijine aceste forţe de “opoziţie democratică”. Această situaţie periclita însă misiunea Gorton-Shumate-Dresner şi trebuia stopată, moment în care a trebuit să intervină ambasadorul S.U.A., adică evreul A. Moses, care a încercat la schimb să mai obţină un avantaj: privilegii pentru evrei în privinţa retrocedării imobilelor din România. Totodată, el cere guvernului S.U.A. să oprească sprijinul acordat opoziţiei din România.
Situaţia a fost surprinsă critic şi combătută de ziaristul Anton Uncu de la România Liberă, pe parcursul unei serii de articole din septembrie-octombrie 1996:
“Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, dl. Alfred Moses, afirmă că Legea caselor naţionalizate nu constituie obiect de negociere între Guvernul român şi Guvernul american… Am aflat [însă] că domnul ambasador a negociat cu Puterea de la Bucureşti o exceptare de la lege pentru [foste] proprietăţi aparţinând comunităţilor etnice. Recunosc, nu înţeleg prea bine intenţiile ambasadorului Statelor Unite în România, domnul Alfred Moses. Cum domnia sa exprimă poziţia Guvernului S.U.A., evident, nu înţeleg prea bine intenţiile Guvernului american. Nu pun în discuţie faptul că domnul Alfred Moses ar fi sau nu diplomat de carieră sau că numirea sa în această funcţie ar fi fost acordată la cerere, în relaţie directă cu volumul fondurilor donate în campania electorală a preşedintelui american. Dacă domnul Teodor Meleşcanu are dreptate, circa 90% din ambasadorii S.U.A. se înscriu în această regulă. La urma urmelor, asta îi priveşte pe americani. Grija noastră este că ambasadorul S.U.A. în România este, prin forţa lucrurilor, reprezentantul Guvernului american pe lângă Guvernul României. Dacă aşa stau lucrurile, cum să înţelegem declaraţiile publice ale domnului Alfred Moses, în sensul modificării structurii alianţei guvernamentale prin excluderea partidelor extremiste din structura acesteia? Că Guvernul american l-a acreditat pe domnul Moses, nu pe lângă guvernul real al României, ci pe lângă un guvern ideal, sau cel puţin aşa cum l-ar dori americanii să fie?
Dar restituirea proprietăţilor evreieşti comunitare preocupă guvernul S.U.A.? Fără îndoială. Cum s-ar putea explica altfel negocierile pe această temă ale ambasadorului S.U.A. cu Preşedinţia, Guvernul şi staful P.D.S.R.? Domnul Alfred Moses, şeful comunităţii evreieşti din New York, ori şi-a asumat, benevol, funcţia de ambasador al comunităţii evreieşti pe lângă Guvernul României, ori îşi încalcă mandatul încredinţat de Guvernul S.U.A.”
“Nu-i mai vrem pe americani, dle Uncu? Sau, totuşi, îi vrem, dar cu condiţia să nu fie evrei?” este întrebat de alt ziar redactorul României Libere.
“Asta nu mai este de râs – răspunde Anton Uncu -, asta-i măgărie! Şi există riscul să te ia cineva în serios. Ei, bine, dacă domnul ambasador ar fi negociat la Bucureşti retrocedarea imobilelor minorităţilor malgaşe, nu evreieşti, ca stare de excepţie de la Legea caselor naţionalizate, tot mi-aş fi pierdut cumpătul. Pentru că nu cred, în ruptul capului, că Washigtonul l-a împuternicit să se ocupe cu astfel de probleme… Ambasadorul Statelor Unite – atrăgea atenţia A. Uncu – descurajează orice încercare de sprijin preferenţial acordat partidelor din opoziţia democrată românească, net dezavantajate în confruntarea electorală de lipsa mijloacelor financiare şi logistice, dar mai ales de subordonarea postului naţional de televiziune, singurul care acoperă întreg teritoriul ţării de către putere.”
[La scurt timp Anton Uncu a părăsit ziarul România Liberă şi a fondat ziarul Curentul; a decedat în urma unui atac de cord.]
În cadrul aceleiaşi campanii electorale, Ion Iliescu avea să se mai folosească de serviciile unui evreu parizian pentru a se menţine la putere, el şi partidul său de sub semnul celor trei roze. Este vorba de “francezul” Adrian Costea, căruia i s-au vărsat sume imense de la bugetul statului român pentru realizarea albumului Eterna şi fascinanta Românie, sume folosite de fapt pentru afişele electorale ale partidului, tipărite în străinătate şi introduse fraudulos în România. Peste un milion de dolari (bani negri) au plecat acum un an şi jumătate la Paris într-o valiză diplomatică românească (spre mânjirea magistraţilor francezi), pentru ca de scandalul Adrian Costea să nu se mai audă nimic, după ce, în 1999, procurorii francezi se deplasaseră special la Bucureşti. Evreu originar din România, Adrian Costea a fost consilier al preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi se află în spatele desprinderii unei dizidente din P.D.S.R., în frunte cu Teodor Meleşcanu şi Iosif Boda, numită “Alianţa pentru România” (ApR, după modelul Alianţei Israelite), pe care a finanţat-o. Ideologul noului partid “românesc”, alt evreu: analistul economic Vladimir Pasti. Eşecul “Alianţei”, condusă de la Paris de Costea, i-a determinat pe liderii acesteia să-şi găsească adăpost în sânul Partidului Liberal.
Concomitent cu presiunea politică a ambasadorului Alfred Moses privind retrocedarea proprietăţilor evreieşti confiscate de regimul legionar al mareşalului Antonescu, sau naţionalizate de comunişti, evreii din Israel au declanşat o presiune juridică. Astfel, deputatul israelian Avraham Poraz a acţionat în justiţie statul român la Tribunalul Internaţional de la Haga, “ca urmare a tergiversării procesului de restituire a proprietăţilor deţinute de evreii originari din România”.
“Sunt foarte conştient de faptul că Israelul are interese politice, economice şi militare în România” – spunea Avraham Poraz, pentru a explica de ce acţiunea sa nu poate avea sprijinul făţiş al guvernului Israelian. “După cum m-a informat Ministerul de Externe israelian, în România există la ora actuală 1.500 de întreprinderi mixte româno-israeliene”, adăuga el. “Colaborez [în schimb] cu Congresul Mondial Evreiesc, îndeosebi cu preşedintele său, Edgar Brofman, şi cu directorul general, Israel Singer. Această organizaţie a rezolvat cu succes litigiul cu băncile elveţiene pentru restituirea banilor depuşi de victimele Holocaustului”.
Creanţele şi Eurobondurile româneşti
Unul dintre notorii afacerişti evrei care au pus din plin umărul la cele mai controversate afaceri ale României din ultimii ani este israelianul Dan Fischer (fost Frâncu, ca evreu român). El a devenit mai cunoscut atunci când s-a certat cu alt afacerist israelian, considerat “agent Mossad cu operare pe România”, Alex Bittner.
Principalul deschizător de drumuri pentru Dan Fischer, în timpul fostei guvernări a Partidului Social Democrat (numit atunci P.D.S.R.), cea de până în 1997, a fost nimeni altul decât “evreul ucrainean” Viorel Hrebenciuc. Astfel, în 1996, de exemplu, România avea de recuperat de la două state africane creanţe în valoare de 12 milioane de dolari, dar apare în schemă Dan Fischer care “ajuta” România, intermediind acesteia vânzarea creanţei de 12 milioane de dolari pentru numai 5 milioane către Banca Rotschild din Olanda. Afacerea a fost atât de bună pentru evrei, se pare, încât ei, pe lângă comisioanele curente, au finanţat şi candidatura lui Ilie Năstase (candidat al P.D.S.R. în 1996) la funcţia de primar al Bucureştiului.
După venirea la putere a “dreptei democrate” în 1997, Dan Fischer exploatează relaţiile sale cu noii puternici ai zilei. Prietenia sa cea mai strânsă a curs pe direcţia Cătălin Harnagea (nou şef al spionajului românesc, S.I.E.) şi Dorin Marian (coordonatorul serviciilor secrete din partea preşedinţiei României) oameni ai preşedintelui Emil Constantinescu. Prin intermediul partenerul său israelian Alex Bittner (cu care a şi împărţit vremelnic proprietatea postului “românesc” de televiziune Prima TV), Dan Fischer a avut relaţii la vârf şi la nivelul serviciului român de contrainformaţii şi siguranţă (îndeosebi cu directorul adjunct al S.R.I., Mircea Gheordunescu).
Iată una dintre afacerile lui Fischer, pusă la cale cu noii săi prieteni. Imediat după venirea la putere a lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice în 1997, Fondul Monetar Internaţional se hotărăşte să îşi arate “bunăvoinţa” faţă de România şi acordă acesteia un împrumut de 140 milioane de dolari, fapt care, chipurile, îmbunătăţea imaginea în lume a ţării. Doar că pentru acordarea împrumutului, România era condiţionată să mai se împrumute şi de la o bancă privată occidentală cu suma de 400 milioane de dolari. Pentru a obţine o astfel de sumă, mare pentru o ţară ca România, guvernarea Constantinescu-Ciorbea a decis să scoată la vânzare obligaţiuni garantate de statul român. Achizitorii de “bonduri” trebuiau însă găsiţi, şi aici a apărut Dan Fischer, împreună cu banca americană Credit Swiss First Boston, bancă foarte interesată la acea vreme de obligarea României la semnarea afacerii Dracula-Bell Helicopters, susţinută, la rândul ei, de politicienii evrei americani Tom Lantoş şi Alfred Moses.
Nu trebuie să subestimam rolul cozilor de topor dintre românii care au făcut jocul lui Fisher. Unul dintre aceştia este fostul secretar de stat de la Ministerul Finanţelor, Ionuţ Costea, ce răspundea de împrumuturi externe. Astfel, pentru afacerea cu plasarea bondurilor garantate de stat în vederea împrumutării României cu 400 milioane dolari, comisionul Fischer & Credit Swiss First Boston se ridică la 3%, iar dobânda pentru împrumutul acordat României s-a stabilit în străinătate la 11-12%, dar la sosirea la Bucureşti a lui Fischer aceasta a devenit de 14%, ceea ce a însemnat împovărarea suplimentară a cheltuielilor României cu 20 milioane de dolari, la care se adaugă dobânda iniţială de 48 milioane dolari şi comisionul lui Dan Fischer de 12 milioane de dolari. Această sumă totală de 80 milioane dolari, reprezentând dobânzi şi comisioane, a fost strânsă de statul român prin tot ceea ce a vândut (privatizat) în Bucureşti în perioada regimului Constantinescu.
Chiar şi pentru privatizarea operatorului naţional de telefonie, Romtelecom, domnul Dan Fischer a avut o puternică aplecare, dar aici a apărut finalmente drept consultant oficial al privatizării firma evreiască americană Goldman & Sachcs, în schimbul unor comisioane de milioane de dolari plătite de statul român. Ceea ce ni se pare mai ciudat este că, dacă la un moment dat nu ar fi apărut fricţiuni între omul de afaceri israelian Alex Bittner şi şeful spionajului românesc Cătălin Harnagea (prieten al lui Fischer şi colaboratori în recuperări externe), n-am fi aflat niciodată despre toate aceste afaceri dubioase.
Conform Monitorului Oficial al României, la sfârşitul anului 1998 România avea de primit din partea Angolei, Guineei, Mozambicului, Peruului, Sudanului şi Zambiei datorii de 317 milioane dolari. Deşi nu se ştie decât că Serviciul de Informaţii Externe român, condus de ex-ziaristul Harnagea, îşi crease un sistem propriu de “recuperatori”, presa de investigaţie a aflat că în centrul schemei de recuperare a creanţelor funcţiona în mod interesat Dan Fischer.
Tot în 1999 s-a produs o altă operaţiune de îndatorare de pe piaţa privată a României, în care au fost implicaţi secretarul de stat Ionuţ Costea şi israelianul Dan Fischer. Astfel, Fischer a negociat ca reprezentant al băncii străine cu secretarul Costea o dobândă de 15,5-16%. După plecarea reprezentanţilor băncii, cei doi acoliţi au săltat dobânda la 17%, în oferta către Guvernul României. În şedinţa de guvern însă, imprevizibilul Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, şi-a deschis calculatorul portabil, a intrat pe Internet şi l-a trimis la plimbare pe ministrul de finanţe, Remeş, arătându-i care sunt realele dobânzi ale băncilor, mult mai mici.
Soros, Goldman & Sachs.
Scandalul privind privatizarea operatorului naţional de telefonie fixă, ROMTELECOM, a scos la iveală că Statul Român a fost prejudiciat cu suma de 9 milioane de dolari americani, numai din comisionul încasat pentru consultanţă în privatizarea singurei companii româneşti de telefonie fixă. Mai puţină atenţie s-a dat faptului că acest comision a fost încasat de firma Goldman & Sachs, ce funcţiona în acelaşi timp şi ca evaluator al privatizărilor româneşti pe lângă Fondul Proprietăţii de Stat. Alte comisioane, secrete, s-au ridicat la zeci de milioane de dolari.
Firma nu este însă o oarecare agenţie privată occidentală. Banca Goldman Sachs din New York este una dintre cele opt bănci evreieşti ce au fondat banca centrală privată a Statelor Unite ale Americii, Federal Reserve System.
Jeffrey Sachs nu este numai acţionarul firmei care a operat intens în privatizările din România. Evreu polonez, Sachs face parte din organigrama evreului ungur George Soros, figurând ca principal consilier economic. La rândul său, evreul ungur George Soros este cel mai bine plătit manager-finanţist din S.U.A., câştigând curent 500 milioane de dolari anual. Prin lovitura pe care a dat-o în septembrie 1993 Băncii Naţionale a Angliei, Soros a câştigat un miliard de dolari din banii contribuabililor englezi, în mod ipocrit, Soros şi-a creat în ultimii ani o imagine de “Robin Hood al erei computerului”, care ia bani de la ţările occidentale prin geniale speculaţii financiare şi îi dă apoi Europei răsăritene şi Rusiei prin diferitele “Fundaţii Soros” în scopul “nobil” al instaurării unui tip de democraţie numit de el “societate deschisă”. Că Soros este departe de a fi un altruist, o demonstrează mai ales doctrina sa, prezentată în propria-i lucrare, The Alchcmy of Finance: “Ceea ce cred speculanţii finanţelor are mai multă importanţă decât faptele economice reale”.
Conform biografului său, William Engdahl, George Soros a fost identificat ca fiind “omul de paie” al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschild-zilor. Engdahl precizează:
“Relaţiile lui George Soros cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sunt relaţii bancare întâmplătoare sau obişnuite. Iar succesul extraordinar al lui Soros ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sunt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Soros are acces la informaţiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume.”
Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, rezervat lui de Rothschildzi, deci de oculta mondială, este acela de agent de influenţă la nivel planetar, în folosul lui Rothschild şi al acoliţilor lor, pentru promovarea “economiei de piaţă” când doresc să disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), sau pentru centralism, atunci când vor să acumuleze pentru ei. Astfel, în anii ’80, cu concursul d-nei Margaret Theatcher, prim ministru al Marii Britanii, banca N.M. Rothschild & Sons a câştigat sume de mai multe mii de miliarde de dolari din privatizarea întreprinderilor britanice de stat.
Legăturile dintre Rothschild şi Soros se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul Richard Katz face parte atât din comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund), dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano şi în comitetul director al N.M. Rothschild & Sons. Iar acesta este numai un exemplu.
Jeffrey Sachs, cel care operează intens în România prin “consultanţă” asupra privatizărilor, este de fapt unul dintre agenţii de influenţă ai lui Soros (şi, de la distanţă mai mare, al clanului Rothschild) în ceea ce priveşte implementarea “terapiei de şoc” în economiile ţărilor ţintă, adică, mai recent, în Europa răsăriteană.
Sachs a activat în Polonia prin Fundaţia Ştefan Batory, din anul 1989. Soros însuşi recunoaşte a fi ştiut dinainte că terapia sa de şoc va produce o imensă rată a şomajului şi de aceea a ţinut să instaleze la guvernare sindicatul Solidarnosci. În Iugoslavia, la începutul anului 1990, Soros împreună cu Fondul Monetar Internaţional, prin implementarea terapiei de şoc, au condus la incendierea întregii ţări.
Jeffrey Sachs a fost implantat şi în Rusia, pe lângă preşedintele Elţîn, pentru aplicarea terapiei de şoc. Din ianuarie 1992 terapia de şoc Soros-Sachs a dezlănţuit în Rusia un haos economic fără precedent şi superinflaţie. De situaţie au profitat acoliţii lui Soros, precum comerciantul evreu Marc Rich, care practic a cumpărat pe nimic întreaga producţie de aluminiu a Rusiei. Printre magnaţii ruşi produşi peste noapte de terapia de şoc, îi aflăm astfel pe evreii Roman Abramovici (acumulare: 3 miliarde de dolari), Mihail Fridman (2,2 miliarde de dolari), Mihail Hodorkovski (3,7 miliarde de dolari) şi alţii.
Toate ţările ţintă ale lui Soros au fost determinate să promoveze privatizarea totală, impunându-se o legislaţie de vânzare la “preţul de piaţă” a fostelor întreprinderi socialiste. Dar, ca şi în România (sau, mai ales în România), “piaţa” fusese aproape distrusă în prealabil de către terapia de şoc. Iar consultant în privatizare apare, pe loc, indispensabila Goldman & Sachs care, aşa cum s-a văzut în cazul RomTelecom, şi-a încasat şi un frumos comision, românii de rând alegându-se doar cu scumpirea convorbirilor telefonice, căci cineva trebuie să “onoreze” nota de plată.
În România, ca şi în toate celelalte ţări est-europene, una dintre preocupările Fundaţiei Soros a fost şi este manipularea largă a opiniei publice şi a presei. În acest scop sunt pompate sume importante de bani către organizaţiile “civice”, precum Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.) şi alte focare de agenţi de influenţă. Mulţi dintre aceşti bani ajung fraudulos în firmele particulare ale “campionilor democratici” din România, fapt ce nu îl deranjează însă pe “stăpânul evreu de pe Wall Street”, atât timp cât îşi atinge scopurile.
Conform studiului, “Analiza asistenţei democratice pentru România” – Washington 1996, semnat de Thomas Carothes (fost consilier în Departamentul de Stat al S.U.A.), până în 1996 George Soros a infuzat către agenţii săi din România circa 10 milioane de dolari anual. De un relativ sprijin s-a bucurat şi Convenţia Democratică din România, care în perioada 1990-1994 a încasat “sprijinul” de 13,55 milioane de dolari.
Evreul Joseph Goshy ia zeci de unităţi hoteliere gratis, cu girul lui Radu Sârbu şi prin intermedierea fostului şef al S.R.I. – Cluj. Josef Goschy a pus mâna pe zeci de unităţi hoteliere din România prin comiterea de ilegalităţi de către funcţionari importanţi din cadrul Fondului Proprietăţii de Stat. Astfel, în decursul a doi ani de zile, în perioada 1998-2000, beneficiind de susţinere din interiorul F.P.S., Goschy a reuşit să achiziţioneze peste 26 de unităţi hoteliere din ţară la preţuri ridicol e mici şi în condiţii avantajoase.
Constantin Ulpiu Mladin a devenit în 1998 consilierul şi, în acelaşi timp, mâna dreaptă a preşedintelui F.P.S. Radu Sârbu, aceştia cunoscându-se de la Cluj, când Sârbu era şeful privatizării locale (F.P.S. Cluj), iar Mladin – şeful serviciului secret (S.R.I. Cluj). Se vede că privatizările pro-maghiare efectuate de Radu Sârbu în judeţul Cluj nu a condus la stricarea relaţiilor dintre cei doi (ca şi când aceste privatizări ar fi fost în interesul siguranţei naţionale), prietenia lor făcând ca Sârbu, odată avansat, să obţină imediat transferul la Bucureşti (F.P.S. Central) şi pentru Mladin, pe care l-a ţinut de consilier special şi şef de Direcţii, mai ales la Direcţia Control a F.P.S., pentru a obţine motive de destituire a directorilor din teritoriu care nu se supuneau comenzilor de privatizare clientelară venite de la centru. A se vedea cazul Hotelului Bucureşti, preluat fraudulos de un grup israelian. Acum câţiva ani, un director din Valea Prahovei a prezentat presei (inclusiv la TV, în emisiunea “Dan Diaconescu în direct”) înregistrarea unei discuţii telefonice în care i se transmitea comanda clientelară a lui “nea Costică Mladin” privind aranjarea privatizării unui hotel. Acest director nu s-a supus, drept care a fost controlat de la F.P.S. central şi destituit pe motive fabricate.
Acelaşi Costică Ulpiu Mladin, personaj central din cadrul fostului F.P.S., l-a susţinut şi pe evreul Josef Goschy în preluarea a peste 26 de hoteluri. Care a fost însă soarta importantului funcţionar de stat, după predarea funcţiei publice? După alegerile din 2000, Mladin Ulpiu a devenit consilierul lui Josef Goschy, drept recompensă pentru sprijinul acordat, în general, hotelurile cumpărate de către Josef Goschy de la Fondul Proprietăţii de Stat erau ipotecate la bănci de către patronul evreu al firmei Unita Turism SA pentru obţinerea unor credite. Atenţie:
“Acest lucru se petrecea – scria în cadrul unei anchete de presă ZIUA DE IAŞI – în condiţiile în care Goschy nu era încă proprietarul respectivelor hoteluri. Din informaţiile pe care le deţinem rezultă că, datorită complicităţii lui Mladin Ulpiu, conducerea F.P.S. îşi dădea acordul pentru ipotecarea la bancă a hotelurilor. Cu alte cuvinte, statul român a ipotecat în nenumărate rânduri proprietăţile sale pentru ca Josef Goschy să poată lua credite de la diferite bănci, fără a avea siguranţa sau o altă garanţie că respectivele credite se vor achita.”
Anchetele de presă au mai arătat că complicitatea lui Mladin Ulpiu a însemnat pentru Goschy preluarea a numeroase societăţi din turism la preţuri derizorii. De exemplu, Hotelul Traian din Drobeta Turnu-Severin a fost vândut lui J. Goschy la un preţ foarte mic. În primă instanţă respectivul hotel a fost vândut societăţii Per Scorilo SRL din Turnu Severin la un preţ aproximativ de 66.000 de lei pe acţiune. Pe atunci, F.P.S. a refuzat să-şi dea acordul pentru contractarea unor credite de către noul proprietar. După doi ani de inflaţie, Mladin Ulpiu îi facilitează lui J. Goschy cumpărarea Hotelului Traian la un preţ de numai 25.000 lei pe acţiune şi imediat conducerea F.P.S. îşi dă acordul pentru contractarea de credite. O parte dintre hoteluri a fost achiziţionată folosindu-se drept paravan de organizaţiile PAS ale salariaţilor din societăţile comerciale respective. În acest mod, J. Goschy a beneficiat în mod ilegal de facilităţile acordate de statul român salariaţilor din unităţile de turism respective, şi anume plata în rate pe termen de cinci ani şi o dobândă redusă de numai 10%.
Potrivit legilor în vigoare, Josef Goschy nu avea dreptul să beneficieze de astfel de facilităţi. Folosind drept paravan PAS-ul firmelor respective, Goschy a achiziţionat mai multe complexuri hoteliere din România. În mod normal, conducerea F.P.S. trebuia să anuleze respectivele privatizări mascate şi să reia procesul de privatizare. Departamentul Post Privatizare al F.P.S., prin persoanele care urmăreau respectarea prevederilor din contractul de privatizare, trebuia să ia măsurile legale ce se impuneau, însă, datorită implicării consilierului preşedintelui Radu Sârbu în aceste privatizări dubioase (foarte probabil chiar la comanda acestuia), F.P.S. a acoperit toate neregulile comise de Goschy şi Mladin.
Pentru deplina lămurire a schemei [evreieşti] de corupere, a se vedea modul cum Hotelul Bucureşti a fost cumpărat de către un obscur grup israelian ce s-a folosit ca paravan de un off-shore cipriot, obţinând la 8 decembrie 2000 un credit bancar de 25 milioane de dolari pentru care a girat… cu chiar acţiunile ce urmau să fie obţinute de la statul român (adică de la Fondul Proprietăţii de Stat din România), în aceeaşi zi s-au virat statului român 21 milioane de dolari pentru plata pachetului majoritar de acţiuni, iar trei milioane de dolari au alimentat un cont bancar din Londra pentru plata de comisioane la privatizare. Surse apropiate de această “privatizare” ne-au sugerat că acest fapt a fost posibil prin obţinerea unui acord scris de la Fondul Proprietăţii de Stat (Radu Sârbu, Mladin?) şi prin sustragerea titlurilor de proprietate ale societăţii la începutul lunii decembrie 2000.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu